Orașul Căușeni
Administrația Publică
Relații cu Publicul
Informație Utilă
Arhiva Site-ului

CÎTE CEVA DESPRE CÎINI ŞI DESPRE MÎŢE


Categoria: Relații cu Publicul » Editorial       Data: 25-05-2010, 12:00
În viaţă noi, toţi, sîntem ori cîini, ori pisici. Cîinele îşi iubeşte fidel stăpînul, vrea să-i merite încuviinţarea şi se bucură cînd îi reuşeşte. Cîinele îndeplineşte comenzile stăpînului, tip sluj, aport, etc, chiar şi atunci cînd nu o doreşte, din simplu motiv, că aşa a fost învăţat, dresat, înţelegînd că dacă nu le va îndeplini, stăpînul va fi nemulţumit. Cîinele este animal de haită, turmă, care are mare nevoie de aprobarea şi lauda căpeteniei.
Spre deosebire de cîini, mîţele nu sînt făpturi de colectiv. Ele fac doar ceea ce consideră necesar, şi doar atunci cînd cred de cuviinţă, neavînd nevoie de nici un fel de încurajare din partea conducătorului, pentru că nu-i recunosc întîietatea şi exclusivitatea.
Anume din această cauză pisicile practic nu se conformează dresajului. Rarele cazuri de atracţion cu mîţe au loc doar din motivul că dresorul s-a dovedit a fi un înţelept şi nu le-a impus să facă ceea ce felinele nu au vrut. El le urmăreşte un timp îndelungat şi întăreşte doar ceea ce le place.
Fiecare om este liber să aleagă cine este în viaţă – cîine sau pisică. Dacă alege să fie cîine, atunci desigur, că pentru el va fi important ce cred depre el cei din jur, cum să merite dragostea şefilor, cum să obţină asentimentul căpeteniei.
Eu am ales să fiu mîţă. Şi îmi este indiferentă opinia ambianţei, dacă sînt sigură că ceea ce fac e corect şi vine în concordanţă cu sufletul meu. Sînt absolut sigură că fiecare dispune de drepturile sale, inclusiv şi dreptul la opinie. Îl respect. Însă am dreptul la propria viaţă şi gînduri, în speranţa că exact aşa vor fi respectate de alţii. Nu ştiu de ce se întîmplă că acest punct de vedere este unilateral, dar asta oricum nu schimbă nimic.

DACĂ, DACĂ, DACĂ…


Categoria: Relații cu Publicul » Editorial       Data: 24-05-2010, 12:00
Dragul meu prieten Web-Utilizator!
Îţi sînt extrem de recunoscătoare pentru răvaşul tău. Sper că-mi vei primi răspunsul, dacă nu moare Internetul, dacă va trece cenzura, dacă pînă la acea dată clădirea unde locuieşti nu va intra în demolare sau proprietarul nu te va scoate în stradă.
Mă întrebi dragă, prietene, dacă intenţionez să merg cu familia în concediu. Dacă soţul meu se va aranja la lucru, dacă patronul nu mă concediază pentru natura mea recalcitrantă, dacă vom găsi o cabană pe măsura mijloacelor noastre, dacă vom reuşi să sclipuim şi ceva bani pentru mobilă, dacă datorită progresului economic, promis de Guvern, voi beneficia de o majorare de salariu, dacă ridicarea nivelului de trai, despre care tot aud pomenindu-se de cînd mă ţin minte, va deveni în cele din urmă o realitate, dacă nu voi fi pusă sub urmărire sau expediată cine ştie unde, atunci te pot asigura că vom merge la odihnă.
Scumpul meu Utilizator! Te interesezi de sănătatea mamaiei. Dacă va fi în stare să-şi procure medicamentul prescris de cel de-al şaptelea medic-curant, dacă spitalul va dispune de un pat liber şi ea va putea fi operată, dacă va supravieţui operaţiei, dacă va reuşi să facă rost de valută pentru o călătorie la capitală, spre a-şi duce la bun sfîrşit tratamentul, dacă microbuzul cu care va călători nu va fi avariat, dacă după atîtea nu se va alege cu sănătatea zdruncinată, dacă va supravieţui totuşi, atunci, cu ajutorul lui Dumnezeu, îşi va restabili sănătatea în timpul cel mai scurt.
Mă întrebi cum o ducem. Dacă după ploaie telefoanele nu se vor defecta şi drept urmare nu ni se vor tăia gazele, din care cauză nu vom avea o pană de lumină, ceea ce nu va cauza o defecţiune radiofonică, în urma căreia nu vor plesni conductele de apă, ceea ce nu va provoca o criză a transportului, datorită căreia nu vor urca preţurile la pîine, atunci existenţa noastră va cunoaşte o deplină prosperitate.
Mă întrebi cum îi merge unchiului meu. Dacă unchiul va pleca la Chişinău, dacă va ajunge cu bine şi va putea folosi mita, proptelele şi alte resorturi tainice, asigurînd astfel succesul afacerii sale, dacă persoana pe care o prezintă el drept coleg de şcoală îi va da recomandaţie, dacă va obţine autorizaţia şi creditele necesare şi va deschide o întreprindere comercială proprie, fără să-şi iasă iasă pînă la urmă din minţi, atunci în viitorul cel mai apropiat sînt sigură că treburile lui vor prospera ca niciodată.
Iubite Utilizator! M-am interesat în privinţa solicitării tale. Mi s-a răspuns că dacă spinul va face barbă, dacă bivolul îşi va întocmi cuibul în sălcii, dacă negrii vor deveni albi, dacă soarele se va acoperi de noroi, dacă pisicile vor învăţa să spele rufe, dacă vom putea ajunge cu scara drept în cer, dacă va face plopul mere şi răchita micşunele, atunci să ştii că cererea ta va fi satisfăcută.
Frate drag, aştept cu nerăbdare răspunsul. Te sărut.

CAPĂTUL POLITICII UNA SPUNEM ŞI ALTA FUMĂM


Categoria: Relații cu Publicul » Editorial       Data: 20-05-2010, 12:00
Nu odată am auzit afirmaţii (făcute de altfel în majoritate de cei care se consideră mai marii vieţii-bărbaţii), precum că femeile ar fi nişte fiinţe mai inferioare, cu judecată de ţînţar, care se pricep bine doar la mulsul banilor din masculi. Poate…Dar fiţi pe pace, că tot femeile ştiu cel mai bine şi socoteala lor, atunci cînd le priveşte nemijlocit, şi nu neapărat la făcut piaţa zarzavaturilor. Uneori poate şi mai bine decît cei care se consideră „alfa şi omega ţării”. Şi dacă am recunoscut într-un recent editorial că nu prea o am cu cifrele, acolo unde am bănuieli că mă paşte foamea, frigul şi sărăcia, împreună cu familia mea, să ştiţi că-l fac praf şi pe Lobacevski la calculări!
L-aş pupa pe ambii obraji pe cel cu „marele păienjeniş mondial”, unul dintre rarele sisteme, care mă minte mai puţin (vezi Wikipedia la capitolul PIB-ul Ucrainei, Moldovei şi www.capitaltimes.com.ua). Şi iată aici, dragii mei m-a luat cu rece în spate: observ că conducerea portocalie a Ucrainei a dus ţara de rîpă. În cei 5 ani de oranjadă PIB-ul pe cap de locuitor a scăzut cu 4%. O asemenea performanţă negativă nici comuniştii moldoveni nu au putut nota. În acelaşi timp creşterea spectaculoasă a PIB-ului în Moldova (50%!) nu trebuie să ne încînte, căci tot ne put obielile de sărăcie. La fărîmă de cîrmoj s-a mai adăugat încă o jumătate. Crede cineva că ne-ar trebui Festal de teamă să nu ni se bată rînza!? Nu prea, mai degrabă ceva să ne strîngă maţul.
În Ucraina s-a schimbat puterea şi a venit o conducere care a înţeles clar că balivernele cu penetrarea Europei şi fecundarea cu NATO nu adaugă slănină şi horilkă pe cap de şalavari. Respectiv, noul lider de la Kiev îşi lansează activitatea cu lozinca „vreau să dau oamenilor de lucru” şi porneşte forjeriile, relansează uzinele constructoare de avioane, şantierele navale etc.etc. Or, pentru toate acestea este nevoie de gaz ieftin şi în urma unor negocieri deştepte, care pot fi date drept exemplu în manualele de diplomaţie, preţul la gazele ruseşti pentru Ucraina au fost reduse cu 33%.
Noi, însă sîntem de la Moldova, mai cu său, mai chioşcoşi, vorba lui Caragiale „cu ambiţ, soro!” Astfel, în 1trimestru 2010 preţul la gazele ruseşti pentru RM au crescut, începînd cu 1 ianuarie cu 20%. Am plătit $232 pe 1000 metri cubi; începînd cu 1 aprilie (fără glume) plătim $ 252 (+8%); în trimestrul 3 preţul va fi de cca $ 257, în trimestrul 4 – $269, iar din 2011 vom plăti media europeană – cca $320 pentru mia de metri cubi. Noi, moldovenii vom plăti $320 pentru mia de metri cubi de gaze, iar Ucraina de acum le achiziţionează cu $215. Şi deja sîntem martorii unui fenomen trist: agenţii economici şi consumatorii particulari se deconectează de la conductele de gaze , deoarece consumul lor devine peste puteri.
Nu vreau să mă dau cu păreri şi nici să arunc cu acuzaţii. Ceea ce avem astăzi în ţară este alegerea poporului meu, iar eu poporul meu mi-l respect şi sînt nevoită să-i respect şi alegerea. Pentru că nu-s o tîmpită să mă supăr pe popoare şi nu pe oameni aparte. Numai că vara trece repede şi cînd ne vor clănţăni dinţii la iarnă, iar farmaciile ar putea elibera abonamente să nu ne întrebăm ca femeia ceea:
„Ca să vezi!? I-am zis cîndva cumătrei curvă şi acum nu vrea să-mi dea o cană de tărîţă. Dar ce are una cu alta?!”

UN NEBUN PE ACOPERIŞ


Categoria: Relații cu Publicul » Editorial       Data: 6-05-2010, 12:00
Întreaga localitate intrase în panică.
-Un nebun pe acoperiş!
O mulţime de curioşi invadaseră strada, urărind cu sufletul la gură exhibiţiile nebunului. O maşină cu poliţişti îşi făcu prompt apariţia, secundată de agenţi ai securităţii. Aproape simultan sosi la faţa locului şi o echipă de pompieri.
-Aide, puiul mamei, coboară, băiatule!…suspina implorator mama nebunului. 9 pompieri întinseră imediat o prelată, pentru a amortiza o eventuală cădere, şi se lansară cu ea într-o cursă împrejurul clădirii, vărsînd şiroaie de sudoare. Comisarul i se adresă nebunului pe un ton semiconciliant, semiameninţător:
- Dă-te jos, omule, cînd îţi spun!…
-Numai dacă mă faceţi pretor. Altfel sar jos!
Nici rugăminţile, nici îndemnurile, nici ameninţările nu păreau să-l impresioneze cîtuşi de puţin.
-Spuneţi-i că-l numim pretor, se desprinse o voce din mulţime.
-Un nebun să devină pretor?
-Păi nu chiar…Îi promitem numai…
Un bătrîn sprijinit într-un baston interveni în discuţie:
-E absolut inutil. Fie că-l numiţi pretor, fie că-l duceţi cu zăhărelul, adevărul e că nimic nu-l va face să coboare. Cunosc prea bine specia asta umană. Cum se vede sus, nu mai vrea să coboare. Cine-şi pierde minţile, urcînd pe acoperiş, nu mai coboară niciodată. Cunosc bine genul acesta de nebunie.
Într-un sfîrşit mulţimea îl proclamă pretor, însă apetiturile dementului nu luase sfîrşit aici- în aceeaşi manieră şi-a revendicat titlurile de consilier, ministru, prim-ministru, pînă la cel de monarh. Dar nici încoronat n-a dorit să coboare:
-Odată ce sînt împărat, dacă am chef, cobor, dacă nu, rămîn pe acoperiş! Fac ce-mi place. Şi uite, na, nu cobor!
Comisarul îţi ieşi din sărite:
-Dacă se încăpăţinează, îl priveşte! Atîta pagubă! Va fi cu un nebun mai puţin pe lume. În sinea lui însă ar fi dorit desigur să evite o asemenea penibilă eventualitate.
Pînă la urmă soluţia o găsise acelaşi bătrîn înţelept, care cu adresări mieroase alde „Majestatea Voastră nu binevoieşte, nu doreşte cumva, n-ar catadichisi oare Magnificul Suveran etc. etc” reuşise să-l coboare în stradă.
Nebunul pomenit jos, înconjurat de mulţime se îndreptă spre bătrîn şi-i spuse, bătîndu-l cu mîna pe umăr:
-Se vede de la o poştă că eşti de-ai noştri. Numai nebunii se pot înţelege atît de bine între dînşii.
După ce „suveranul” fusese legat şi luat pe sus, bătrînului i s-au cerut explicaţii, cum de i-a reuşit figura?
-Foarte simplu. Timp de 40 de ani am făcut politică şi acum am profitat de roadele experienţei mele…
Şi adaugă cu un suspin:
-Dacă mă ţineau picioarele, urcam şi eu pe acoperiş. Pe mine însă nu m-ar convinge nimeni să cobor…

AFACEREA LUI PEŞTE


Categoria: Relații cu Publicul » Editorial       Data: 22-04-2010, 12:00
Trebuie să recunosc că sînt o făptură foarte departe de spiritul de afacere, cifrele, mai ales în mare concentraţie, îmi provoacă migrene, obiectele precise n-au fost niciodată punctul meu tare, mai pe scurt- aş fi o bună pradă pentru diferite speţe de escroci, şperţari, şmecheri şi pungaşi. Din acest motiv întotdeauna m-am ferit de aventuri, care promit statut de oligarh peste noapte. Iar cîteva experienţe triste m-au convins feroce că brînza din pod cade doar în gura şoarecului din capcană. În fine, fiind o dată fraieră, am învăţat minte şi mai toate operaţiunile de business le-am redus la achitări în piaţă, magazin şi semnătura în borderoul contabilităţii instituţiei, unde sînt angajată.
Totuşi, viaţa deseori intervine cu radiera sa, şi cei deprinşi mai mult cu pana sînt puşi în faţa necesităţii să cumpere ceva, să negocieze, în aşa fel, ca, măcar dacă nu fac o achiziţie profitabilă, cel puţin să nu rămînă de popa-prostu. Cam aşa „misiune de neîndeplinit” am avut recent, ce m-a făcut să deschid nişte paranteze, poate utile pentru cineva alde mine.
Este logic, ca acel, care este cu cererea, să examineze mai multe oferte, luînd cunoştinţă de prospectele respectivilor prestatori de servicii. Şi iată aici, atenţie!
Probabil, se vede ca ceva de bon ton, sau aşa indică manualele de PR, să se anunţe vîrsta întreprinderii. Pot să înţeleg poanta acolo, unde este vorba de o corporaţie cu tradiţii de mai multe zeci ori sute de ani, însă cînd aud sau citesc „noi sîntem pe piaţă din 1992, 3, 4!”- pardon, dar, daţi-mi voie să am întrebări. Cred că foarte mulţi mai ţin minte cum şi în ce condiţii se făcea businessul în anii 90! Şi dacă a reuşit afacerea să rămînă pe apă, deseori nu deatîta că au fost implementate supertehnologii de management şi marketing, ci pentru că la momentul oportun cineva a avut pumnii mai tari sau „krîşa” mai ţoloasă.
Or, dacă privim altfel momentul- mai puţin mă interesează cît timp este pe piaţă agentul economic cu pricina şi mai mult calitatea deservirii. Greu de închipuit că mergînd la piaţă, clientul va fi impresionat de faptul că vînzătorul este născut în 1950, că are 3 diplome de merit de la cercul Tinerilor Naturalişti, că a participat la desţelenirea Kazahstanului, că se ocupă de legumărit de 10 ani, şi nu va vedea că pătlăgelele de pe tejghea sînt putrede.
Iată de ce voi da un mai mare vot de încredere unei structuri care se va recomanda drept o echipă tînără, cu studiile cutare, dar fără prea mare experienţă în domeniu, însă cu o teribilă dorinţă de a creşte, de a se dezvolta, cu scopul de a deveni dintre cei mai buni. Şi respectiv, voi ocoli rămăşiţele de afaceri cu principiile „termenul limită-ieri” şi „lucrul trebuie lucrat mai bine”, în schimb cu beletristică în reclamă lucioasă.

ALEGORIA BROAŞTELOR


Categoria: Relații cu Publicul » Editorial       Data: 3-04-2010, 12:00
A fost odată un grup de broscuţe, care voiau să se ia la întrecere. Ţelul lor era să ajungă în vîrful unui turn foarte înalt. Se adunaseră deja mulţi spectatori pentru a urmări cursa şi a le încuraja. Cursa urma să înceapă, deşi dintre spectatori nu credea niciunul că vreuna din broaşte va reuşi să ajungă în vîrful turnului. Tot ce se auzea erau exclamaţii şi replici de genul că degeaba se străduie, pentru că nu vor reuşi niciodată să ajungă, or, nici n-au cum să reuşească – turnul este prea înalt!
Rînd pe rînd, tetrapodele amfibii începură să abandoneze competiţia…cu excepţia uneia singure, care se căţăra vioaie mai departe. Cu cît strigau mai tare spectatorii că e prea obositor şi nu va putea nimeni să ajungă sus, cu atît mai multe broaşte se resemnau şi ieşeau din joc. Doar una singură se căţăra consecvent mai departe. În final renunţaseră toate, cu excepţia acelei broscuţe, care cu o imensă ambiţie şi rezistenţă reuşi să ajungă singură în vîrful turnului!
După aceea, toată lumea a vrut să afle cum a reuşit broasca-campioană să ajungă în vîrf, după ce toate celelalte au abandonat cursa. Unul din spectatori a întrebat-o şi aşa se află că…broscuţa învingătoare era SURDĂ!
Fabula dată mi-a făcut o paralelă cu mai multe evenimente actuale. Aceleaşi Jocuri Paraolimpice de la Vancouver, unde fala olimpică a unei autorităţi în acest sens cum este Rusia a fost restabilită de o echipă cu handicap. Ce, echipei de bază era nevoie să i se rupă picioarele ca să cîştige medalii? Dar, Dumnezeu cu ruşii, aceştia se vor descurca şi singuri.
Mă gîndesc că ar trebui să surzească compatrioţii mei ca să reziste şi să trăiască, trecînd peste incertitudinea, frica, disperarea şi deznădejdea zilei. Ca să recapete facultatea unui rîs sănătos şi siguranţa pentru viitor. În aşa fel ca noi, cei care am pierdut credinţa, minţiţi, striviţi, pierduţi, rătăciţi, de la care nimeni nu mai aşteaptă nimic, să ne regăsim! Să vedem cu alţi ochi răsăritul soarelui, să credem în martie la mijloc de noiembrie, să trăim în loc să existăm, să trăim o viaţă cu valori, cu coloană vertebrală, cu vise şi idei, fie chiar şi din cele extravagante şi zăpăcite! Cultul rînzei şi borhăilor pline să facă mai mult loc cultului cărţii şi frumosului, iar cultul banilor barem să fie într-o măsură mai mare cultul banilor munciţi cinstit!
Ar fi bine să surzească compatrioţii mei, poate doar aşa vor rămîne indiferenţi la şakalismele celor, care îi vor fără Dumnezeu, fără trăinicie în spaţiu, fără nume, fără dimineaţă, fără speranţe – rebutaţi, aruncaţi şi uitaţi!
Nu asculta niciodată de oamenii care au prostul obicei de a fi întotdeauna negativi şi pesimişti, fiindcă ei îţi răpesc cele mai frumoase dorinţe şi speranţe pe care le porţi în suflet. Şi mai ales, fii pur şi simplu surd, cînd cineva îţi spune că nu-ţi poţi realiza visurile!

Mafia moldovenească? Am vrea noi


Categoria: Relații cu Publicul » Editorial       Data: 3-04-2010, 12:00
Dacă în Moldova ar exista o mafie ca la carte – cu toate inconvenienţele ei, răzbunări, crime, răpiri şi magistraţi apăraţi de gărzi de corp – economia ar merge mai bine, iar politicienii şi-ar vedea de lungul nasului. Cuvîntul dat ar fi, dacă nu sfînt, măcar o certitudine de lucru. Contractele cu statul ar avea un partener serios, care chiar dacă ar fura, şi-ar face treaba în aşa fel, încît să nu-şi piardă credibilitatea printre cei care se fac că n-aud şi nu văd şi nu vorbesc de frică. O mafie pe zece i-ar face pe judecători să-şi aducă aminte cît le face pielea, iar pe procurori să aleagă între rolul de suporteri nedeclaraţi ai mafioţilor şi cel de acuzatori publici fără amiciţii interlope. O mafie cinstită ar lupta pentru propăşirea ţării, ca să-i poată plăti din beneficiile economiei pe toţi cei pe care îi soldă şi pe toţi cei care tac fiindcă au ce mînca de pe urma acestei tăceri.

Mafia de la noi n-are onoare. N-are, se vede, nici spirit de corp şi nici nu ştie să-şi apere interesele pe termen lung. N-a depăşit complicitatea de gaşcă şi nici răzbunările de doi lei. Nu ştie să lucreze cu eleganţă, rafinament, cod de onoare şi avînt, ci doar se preface că ar avea anvergură. Nu ştie să păstreze diferenţa între influenţarea puterilor în stat şi mafiotizarea directă a celor de neînlocuit şi a aleşilor.
Aşa-zisa noastră mafie nu e decît o şleahtă de corupţi care, la o adică, nu sînt în stare nici măcar să-şi apere curul unii altora, dar care, la un caz de ceva, ştiu să tragă de timp şi să profite de lipsa lor de organizare pentru a se albi unii pe alţii, ca şi cum nu s-ar cunoaşte.

Femeia şi filosofia


Categoria: Relații cu Publicul » Editorial       Data: 25-03-2010, 12:00
Îi spunem adio decadei mărţişorului şi cu ea celebrării femeii. 1 Martie, 8 Martie, tot atîtea prilejuri pentru ca femeia să revină în centrul atenţiei. Bărbaţii, mai de voie mai de nevoie, au contenit deja goana după mărţişoare şi daruri pentru aleasa inimii lor. Femeia, cel puţin pentru o săptămână, a fost personajul răsfăţat al presei, televiziunilor, soţilor, iubiţilor, iar discuţiile despre rolul acesteia în societate, familie, politică, în viaţa de zi cu zi sînt pe gustul publicului.
Trăgînd cu urechea la astfel de comentarii, mi-a atras atenţia o temă mai puţin abordată, şi anume, de ce raportul bărbaţi – femei este extrem de disproporţionat în activitatea filosofică? Chiar aşa, m-am întrebat, cîte femei filosof cunoaştem? Vedeţi, nici nu îndrăznesc să folosesc femininul de la filosof, ca nu cumva să fie interpretat în sens peiorativ. De aceea, nu mi-aş permite să-l contrazic pe autorul „Bunului simţ ca paradox” pentru care orice tangenţă a femeii cu filosofia îi crea alergie. Mai mult decît atît, Alexandru Paleologu consideră că filosofia este un atribut al autenticei virilităţi, un fel de caracter sexual secundar masculin, la fel cum prezenţa lui la femei ar fi semnul indubitabil al unei deficienţe glandulare. Ce înţelegem noi de aici? Că orice femeie-filosof ar trebui să treacă pe la endocrinologie?! Cu toată admiraţia pe care i-o purtăm marelui eseist, nu-i împărtăşim justificarea filosofică pe care o aduce – în timp ce bărbatul este un „metafizician”, femeia rămâne o simplă „fiinţă metafizică”, care nu mai are nevoie de filosofie, pentru că dacă ar filosofa ar deveni o fiinţă tautologică, deci şi-ar nega natura.
Dacă pentru Paleologu femeia rămâne instinctivă, de la Hegel aflăm că femeia este lipsită de momentul identificării propriului sine. Şi uite aşa, din filosof în filosof, în încercarea de a găsi iluminarea feminină în filosofie, ne afundăm în disertaţii paleologiene şi hegeliene, din care femeia nu poate să fie în nici un caz posesoarea pietrei filosofale şi nici să plece în căutarea ei.
Cireaşa de pe tort o găsim tot la Alexandru Paleologu, care precizează că femeia „nu are nevoie de filosofie, tot aşa cum Dumnezeu nu are de ce să fie teolog”. Nu-l învinuim pe distinsul filosof de misoginism. Nici celebrul Toma d’Aquino (sec. XIII) nu avea o viziune mult diferită despre femei: perfecţiunea aparţine bărbatului, spunea el, femeia fiind o fiinţă ratată din punct de vedere fizic. Putem continua la nesfârşit cu exemplele oferite cu dărnicie de învăţaţii lumii, încă din zorii civilizaţiei şi până în prezent. Şi toate în defavoarea femeii filosoafe. Noroc că am dat peste maestrul spiritual hindus Osho care ne explică că întregul trecut al umanităţii este urât din cauza faptului că aceste calităţi feminine nu s-au putut dezvolta. „Gândirea bărbatului a încercat să reprime ceea ce este feminin din cauza complexului de inferioritate, dar, şi din cauza faptului că bărbatul este agresiv, violent şi distructiv.”
Pentru poziţia de inferioritate a femeii au pledat de-a lungul secolelor nu numai filosofii, cu argumentele lor de ordin ideologic, ci şi medicii, care găseau justificări fiziologice, preoţii care specifică tinerilor căsătoriţi, la cununie, că „bărbatul trebuie să fie cap femeii“, iar femeia trebuie să-l asculte în toate. Şi totuşi, într-un domeniu în care bărbaţii sunt suverani, există o excepţie, care contrazice, fără îndoială, ideea că femeile nu pot face filosofie. Ea se numeşte Hannah Arendt. O femeie foarte inteligentă şi o mare iubire a filosofului Martin Heidegger. Cercetările şi lucrările Hannei Arendt ilustrează mai ales o pasiune intensă pentru gândire, plecând de la o experienţă a unei evreice a timpului său, care a abordat cele două mari şi dificile teme ale epocii postbelice: totalitarismul şi antisemitismul. „Hannah Arendt – consideră Oleg Garaz – s-a priceput a face filosofie într-un mod mult mai convingător şi eficient decât toate puhoaiele astea de bărbaţi puşi pe fantasmări morbide, adică Morus, Campanella, Proudon, Bakunin, Marx, Enghels, Lenin, Stalin, Pol-Pot, Ho-Shi-Min, Mao-Tse-Dong, Hruşciov, Brejnev şi, evident, ultimul visător de la Kremlin care a fost Gorbaciov. Această evreică inteligentă s-a prezentat drept o excelentă şi autentică filosoafă, aşa cum numai o femeie s-a putut pricepe a fi, şi, în loc să se pregătească pentru moarte, ea a preferat să iubească un filosof şi pe nimeni altul decât pe însuşi Heidegger în persoană, şi nu neapărat platonic, adică utopic, ci cît se poate de concret şi palpabil.”
Femeile se vor simţi răzbunate după atîtea veacuri de inechitate profundă cînd vor afla că nu este doar o excepţie care întăreşte regula. Iată, încă două exemple de femei-filozof, personaje evocate de Platon, care nu pot fi considerate simple ficţiuni literare. Ele vin din epoca clasică a filosofiei greceşti: Aspasia (protagonista dialogului „Menexenos”) şi Diotima (protagonista dialogului „Banchetul”). De la Diotima aflăm că ”Nimeni dintre zei nu filosofează, nici unul nu năzuieşte să devină înţelept – fiecare şi este. Căci dacă unul e înţelept, nu filosofează”. Aşadar, să mai îndrăznească cineva să spună că femeile nu sunt filosoafe! Sau măcar zeiţe.

Cultura ritmului încetinit


Categoria: Relații cu Publicul » Editorial       Data: 20-03-2010, 12:00
Există în Europa un curent denumit “Slow Food”. Asociaţia internaţională a alimentaţiei cu răbdare (Slow Food International Association), al cărei simbol este melcul, îşi are centrul în Italia (foarte interesantă pagina de Internet, vizitaţi-o). Ceea ce predică această mişcare “slow food” este că oamenii trebuie să mănînce şi să bea lent, pentru a savura mîncarea, pentru a se bucura de procesul de preparare al mîncării, împreună cu familia, cu prietenii, fără grabă şi de calitate.
Ideea este de a se contrapune spiritului “Fast Food” şi a tot ceea ce reprezintă el ca stil de viaţă. Surpriza este că această mişcare de “Slow Food” serveşte ca bază pentru o mişcare mult mai amplă numită “Slow Europe”, după cum descrie revista Business Week. Totul a pornit de la punerea în discuţie a “grabei” şi “nebuniei” generate de globalizare, de dorinţa de “a avea în cantitate mare” (nivelul vieţii) opus la “a avea calitate, calitate de viaţă, sau calitate umană”.
Conform revistei Business Week, muncitorii francezi, chiar dacă lucrează mai puţin (35 de ore pe săptămînă), sînt mai productivi decît colegii lor americani sau britanici. Şi germanii, care în multe întreprinderi au implantat săptămîna de 28,8 ore de muncă, au văzut productivitatea crescînd de un lăudabil 20%. Această atitiudine, numită “slow attitude” atrage atenţia pînă şi americanilor, discipolii lucrului rapid şi imediat.
Pe de altă parte, această atitudine fără grabă nu înseamnă să facă mai puţin, nici să se obţină “calitate şi productivitate mai mici”, ci mai multă perfecţiune, atenţie la detalii şi mai puţin stres. Acest lucru înseamnă o întoarcere la valorile familiei, ale prietenilor, ale timpului liber, ale bunei comodităţi, ale vieţii în micile comunităţi. O întoarcere la AICI, prezent şi concret, opus lui MONDIAL, indefinit şi anonim.
Înseamnă a relua valorile esenţiale ale fiinţei umane, a micilor plăceri ale cotidianului, ale vieţii simple şi ale convieţuirii, ale religiei şi credinţei. Înseamnă un mediu de lucru mai puţin constrîngător, mai vessel, mai ridicat şi totuşi mai productive, mediu în care toţi oamenii fac cu plăcere ceea ce ştiu ei mai bine să facă
E recomandabil să ne gîndim mai în amănunt la toate acestea. E posibil ca vechile proverbe: “Cu răbdarea se trece marea” şi “Graba strică treaba” să merite din nou atenţia noastră în aceste timpuri de nebunie desfrînată?
Nu ar fi bine ca întreprinderile din comunitatea, oraşul sau ţara noastră să înceapă a dezvolta programe serioase de “calitate fără grabă”, chiar pentru a mări productivitatea şi calitatea produselor şi serviciilor, fără a pierde “calitatea umană”?
În filmul “Parfum de femeie” există o scenă de neuitat în care orbul (interpretat de Al Pacino) invită o fată la dans şi ea îi răspunde: “Nu pot, logodnicul meu va sosi în curînd.” La care orbul îi răspunde: “Ştii, viaţa se trăieşte într-o clipă.”, şi o ia la un tango. Cel mai bun moment al acestui film cred că este această scenă de 2 sau 3 minute.
Mulţi trăiesc alergînd după timp, şi îl ajung doar cînd mor, fie de un infarct, fie de un accident pe autostradă pentru că goneau prea tare pentru a ajunge la timp. Alţii sînt prea nerăbdători să trăiască în viitor, că uită să trăiască în prezent, care este unicul timp care există cu adevărat.
Toţi avem pe această planetă acelaşi timp, nici mai mult, nici mai puţin de 24 de ore pe zi. Diferenţa stă în utilizarea acestor ore de către fiecare dintre noi. Trebuie să învăţăm să profităm de fiecare moment, pentru că, dupa cum zicea John Lennon: “Viaţa este ceea ce se întîmplă în timp ce planificăm viitorul.”
Mulţumesc pentru că aţi reuşit să citiţi acest mesaj pînă la sfîrşit. Mulţi l-ar fi citit doar pînă la jumătate, “ca să nu piardă timpul” atît de valoros în această lume globalizată.

AVITAMINOZE DE PRIMĂVARĂ


Categoria: Relații cu Publicul » Editorial       Data: 12-03-2010, 12:00
Pe mine una, nu tembelismul guvernamental mă sperie. De aproape două decenii, el e o constantă a politicii moldoveneşti.
Din haosul discuţiilor politice televizate nu se mai înţelege nimic. Pensiile „nesimţite” sînt teoretic tăiate, salariile bugetarilor scad cu excepţii, birocraţii ajung doi pe un loc prin concedieri şi numiri abuzive. Parcă am intrat în ceasul morţii.
Veniturile bugetare nu cresc, în ciuda instrumentelor de tortură contabilă din ce în ce mai brutale. Pe de altă parte, oricîţi bani ar avea, autorităţile publice îi seacă cît ai clipi. Birocraţia a devenit expertă în justificarea cheltuielilor.
Îngrijorător este că statul se simte ameninţat şi devine agresiv. Organismul birocratic se apără. Optimizarea fiscală e considerată evaziune fiscală prin înăsprirea legislaţiei. Spirala restrîngerii drepturilor e tot mai rapidă, reglementările de tot felul cresc. Este îngrădită libertatea ce creează prosperitate pentru toţi cetăţenii prin redistribuţie naturală. Cu alte cuvinte, cetăţeanul este un debil mintal care nu trebuie lăsat să-şi facă rău singur.
Cînd ai o afacere pe care piaţa nu o mai susţine, ai o singură soluţie: micşorarea cheltuielilor administrative şi de producţie pînă la limita la care îţi asigură totuşi funcţionarea şi, totodată, creşterea cotei de piaţă, dezvoltarea agresivă a afacerii. La fel e şi cu statele. Consumul stimulează activitatea economică, creează locuri de muncă, oamenii şi corporaţiile prosperă, veniturile statului cresc dacă el micşorează cotele de impozit în loc să le crească. În schimb, noi batem cîmpii despre probleme inexistente sau neimportante.
Toată debandada vine din neîncrederea în forţele proprii, vine din mentalitatea provincială cu care ne-am obişnuit, să fim o margine îndepărtată a unei lumi din care vrem să facem parte, dar în care ne simţim stingheri ca o rudă venită de la ţară. Timizi, uneori gălăgioşi din acest motiv, stăm la coadă să ne dea alţii soluţii. Nu le au nici aceia către care ne uităm umili.
Toate statele, în loc să fie prestatoare de servicii ce nu pot fi procurate prin piaţă, se autonomizează faţă de interesele membrilor comunităţii şi acţionează într-un fantomatic „interes al statului” sau, mai rău, într-un abstract „interes naţional”, măşti care ascund motivaţii opace ale birocraţiei sau ale politicienilor.
Statele trec astăzi nu numai printr-o criză structurală ele însele, dar au adus criza economică peste tot în lume. Politicienii cu argumentele macroeconomiştilor disciplinaţi susţin contrariul, acuză piaţa, caută vinovăţia în lăcomia bancherilor sau în ineficienţa controlului. Realitatea este însă că legile economiei nu pot fi votate de parlamente. Piaţa globală acţionează conform logicii „mîinii nevăzute” descrise de Adam Smith cu atîta amar de vreme în urmă. Cu cît încercăm inconştienţi şi limitaţi s-o contrazicem, cu atît criza se adînceşte.
Trăim ultimul cutremur al socialismului, şi nu criza sistemului capitalist. Paradoxal, pentru o ţară slabă cum este încă Republica Moldova este mult mai simplu decît pentru marile puteri economice să se supună logicii pieţei. Asta depinde doar de coerenţa şi inteligenţa elitelor politice şi financiare. Acceptarea de către acestea a filosofiei şi viziunii potrivite este condiţia ca moldovenii, în criză, să trăiască liberi şi mai bine.



Adrese Utile

Guvernul Republicii Moldova

Presedintia Republicii Moldova

Parlamentul Republicii Moldova

Pagina Oficiala

Proiectul de Sustinere a Autoritatilor Locale din Moldova

Meteo Căușeni


Curs Valutar